Apa lacului nu e niciodata dulce – Giulia Caminito

In Italia anilor 2000, pe fundalul unei societati care scoate repede si vizibil la iveala  disparitatile sociale, adolescenta Gaia traieste intr-o cautare agresiva a oricarei forme de echilibru, gasindu-si adesea refugiul langa lacul Bracciano, care inghite totul – oameni, statui, visuri. Dominata si supravegheata de o mama acaparatoare, Antonia, care s-a sacrificat pentru a-si mentine familia in siguranta si pe linia de plutire, Gaia isi cauta vocea si-si revendica independenta. Scenariul saraciei naste violente nebanuite, Gaia insasi avand in ea o manie inabusita care, atunci cand izbucneste, frizeaza pana si crima. Violenta – la inceput marunta, luand chipul rautatilor copilariei, apoi, pe masura ce Gaia creste, tot mai puternica si mai cruda – devine singura cale de evadare dintr-o lume care nu-i acorda fetei nici o sansa. Dinapoia agresivitatii fruste, a precipitarii vietii, reflectate exceptional in scrisul Giuliei Caminito, se intrevad farame de umanitate: nevoia de iubire, loialitatea, adevarul.